Decizia Nr. 29 din 12.12.2011

Dosar nr. 29/2011
 ACT EMIS DE: Inalta Curte de Casatie si Justitie
 ACT PUBLICAT ÎN MONITORUL OFICIAL NR. 925 din 27 decembrie 2011

Rodica Aida Popa	- vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele completului
Lavinia Curelea	- preşedintele Secţiei I civile
Gabriela Victoria Bîrsan	- preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal
Adrian Bordea	- preşedintele Secţiei a II-a civile
Corina Jîjîie	- preşedintele Secţiei penale
Georgeta Carmen Negrilă	- judecător la Secţia I civilă, judecător-raportor
Doina Popescu	- judecător la Secţia I civilă
Minodora Carmen Ianoşi	- judecător la Secţia I civilă
Nina Ecaterina Grigoraş	- judecător la Secţia I civilă
Eugenia Puşcaşiu	- judecător la Secţia I civilă
Alina Macavei	- judecător la Secţia I civilă
Lucia Paulina Brehar	- judecător la Secţia a II-a civilă
Marian Budă	- judecător la Secţia a II-a civilă
Maura Olaru	- judecător la Secţia a II-a civilă
Nela Petrişor	- judecător la Secţia a II-a civilă
Carmen Trănica Teau	- judecător la Secţia a II-a civilă
Adriana Chioseaua	- judecător la Secţia a II-a civilă, judecător-raportor
Ioana Iacob	- judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Ionel Barbă	- judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Liliana Vişan	- judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Luiza Maria Păun	- judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Carmen Ilie	- judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal, judecător-raportor
Eugenia Marin	- judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Sofica Dumitraşcu	- judecător la Secţia penală
Georgeta Barbălată	- judecător la Secţia penală

Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 29/2011 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 330⁶alin. (2) din Codul de procedură civilă, modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010, şi ale art. 27²alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa completului este prezidată de doamna judecător Rodica Aida Popa, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror-şef adjunct Antonia Eleonora Constantin.

La şedinţa de judecată participă magistratul-asistent-şef al Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul Bogdan Georgescu, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27³din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativăa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de colegiile de conducere ale curţilor de Apel Braşov, Cluj, Craiova şi Galaţi privind aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, raportat la art. 20 alin. (2) din Constituţie, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi art. 14 din Convenţie, referitoare la recalcularea pensiilor prevăzute de art. 1 din lege.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosarul cauzei au fost depuse extrase de jurisprudenţă, note scrise, puncte de vedere şi o cerere de intervenţie în interes propriu formulată de Nebunu Lizica.

Dupăprezentarea referatului cauzei, doamna procuror-şef adjunct Antonia Eleonora Constantin - faţă de împrejurarea că, prin raportul întocmit asupra cauzei, a fost reliefat faptul căjurisprudenţa neunitară ataşată recursului în interesul legii vizează în majoritatea covârşitoare litigii generate de aplicarea dispoziţiilor art. 1 lit. c) din Legea nr. 119/2010 - solicităamânarea judecării recursului în interesul legii, pentru a fi verificată jurisprudenţa la nivelul curţilor de apel, în vederea identificării şi depunerii la dosar a hotărârilor judecătoreşti prin care au fost soluţionate şi litigii generate de aplicarea celorlalte dispoziţii ale art. 1 din legea respectivă.

Curtea, în urma deliberării, respinge cererea de amânare formulată de reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângăÎnalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Faţă de aspectele cuprinse în referatul magistratului-asistent referitoare la cererea de intervenţie formulată în cauză, Curtea acordă cuvântul reprezentantei procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Doamna procuror-şef adjunct Antonia Eleonora Constantin pune concluzii de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie în interes propriu formulate în cauză, arătând că dreptul de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu recurs în interesul legii aparţine numai titularilor prevăzuţi expres şi limitativ de art. 329 din Codul de procedură civilă.

Curtea, deliberând, în raport cu dispoziţiile art. 50 cu referire la art. 329 din Codul de procedură civilă, respinge ca inadmisibilă cererea de intervenţie în interes propriu formulată de Nebunu Lizica.

Curtea constată că nu mai sunt chestiuni prealabile şi acordă cuvântul reprezentantei procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie susţine recursurile în interesul legii, astfel cum au fost formulate şi motivate în scris, şi solicităadmiterea lor şi pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii în privinţa problemei de drept care a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti.

Preşedintele completului de judecată, doamna judecător Rodica Aida Popa, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunţare asupra recursurilor în interesul legii.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra recursurilor în interesul legii, constatăurmătoarele:

1. Problema de drept care a generat practica neunitară

Recursurile în interesul legii, astfel cum au fost sintetizate prin recursul în interesul legii promovat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, vizează aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, raportat la art. 20 alin. (2) din Constituţie, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi art. 14 din Convenţie, în ceea ce priveşte recalcularea pensiilor prevăzute de art. 1 din lege.

2. Examenul jurisprudenţial

Prin recursurile în interesul legii se arată că în practica judiciarănu există un punct de vedere unitar cu privire la contestaţiile formulate de persoanele aflate în categoriile prevăzute de art. 1 lit. a)-h) din Legea nr. 119/2010 împotriva deciziilor de recalculare a pensiilor emise în temeiul art. 3 şi 4 din aceeaşi lege.

3. Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti

3.1. Într-o primă orientare jurisprudenţială, instanţele de judecatăau admis contestaţiile formulate de reclamanţi - pensionari aflaţi în categoriile prevăzute de art. 1 lit. a)-h) din Legea nr. 119/2010 - şi au dispus anularea deciziilor de recalculare a pensiilor emise în temeiul art. 3 şi 4 din lege, fiind menţinute în plată pensiile în cuantumul stabilit anterior intrării în vigoare a acestei legi. În adoptarea acestor soluţii, instanţele de judecată au realizat un examen de compatibilitate a prevederilor din dreptul intern cu exigenţele impuse de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului şi de art. 14 din aceeaşi convenţie, în raport cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi au concluzionat în sensul încălcării.

3.2. Într-o altă orientare jurisprudenţială, instanţele de judecatăau respins contestaţiile formulate de reclamanţi - pensionari aflaţi în categoriile prevăzute de art. 1 lit. a)-h) din Legea nr. 119/2010 - împotriva deciziilor de recalculare a pensiilor emise în temeiul art. 3 şi 4 din lege. În motivarea acestor soluţii, instanţele au reţinut că au obligaţia de a respecta Decizia Curţii Constituţionale nr. 871 din 25 iunie 2010, publicatăîn Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, prin care, în soluţionarea unei obiecţii de neconstituţionalitate, s-a constatat că sunt constituţionale dispoziţiile Legii nr. 119/2010,şi, doar în mod cu totul excepţional, în funcţie de circumstanţele speţei, iar nu în abstract, pot constata că o anumită normă, deşi declarată constituţională, produce efecte contrare Convenţiei europene a drepturilor omului, ceea ce aceste instanţe nu au reţinut.

4. Opinia procurorului general

Procurorul general a opinat în sensul că a doua orientare jurisprudenţială  este în acord cu litera şi spiritul legii.

În susţinerea opiniei exprimate, procurorul general a arătat călegislaţia în materia pensiilor speciale, ca drept de securitate socială, indiferent dacă este sau nu condiţionat de plata contribuţiilor, trebuie privită ca generând un „interes patrimonial“ ce intră sub incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, în privinţa persoanelor care îndeplinesc cerinţele prevăzute de lege.

Susţine procurorul general că, faţă de exigenţele impuse de Convenţia europeană a drepturilor omului şi în raport cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, ingerinţa în dreptul la respectarea bunurilor îndeplineşte cerinţa de legalitate, este determinată de un scop de utilitate publică, legitim, şi răspunde condiţiei referitoare la existenţa unui just raport de proporţionalitate între cerinţele interesului general şi interesul particular al persoanelor vizate de art. 1 din Legea nr. 119/2010.

Totodată,procurorul general a învederat faptul că nu există un tratament discriminatoriu, întrucât Legea nr. 119/2010 a afectat toate categoriile de pensii de serviciu stabilite prin legi speciale, tocmai pentru eliminarea gravelor inechităţi din sistem, legiuitorul alegând să abroge toate categoriile de pensii specialeşi să le supună unui regim unitar de stabilire şi calculare.

5. Raportul asupra recursurilor în interesul legii

Prin raportul asupra recursurilor în interesul legii a fost propusă soluţia de respingere a recursurilor în interesul legii, cu argumentaţia că, întrucât soluţiile diferite pronunţate de instanţele judecătoreşti au fost determinate de rezultatul analizei raportului de proporţionalitate efectuat de fiecare instanţă în aprecierea „ingerinţei“ ce derivă din aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 119/2010 în raport cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, pe calea recursului în interesul legii nu este posibil a se statua o concluzie general valabilă de natură a asigura unificarea practicii judiciare.

6. Înalta Curte

În cuprinsul sesizărilor formulate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de colegiile de conducere ale curţilor de apel Braşov, Cluj, Craiovaşi Galaţi sunt reflectate soluţiile diferite pronunţate de instanţele judecătoreşti în litigii legate de aplicarea dispoziţiilor art. 1 lit. c) din Legea nr. 119/2010, care reglementează pensiile de serviciu ale personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea.

Deşi sesizarea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se referă la aplicarea dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 119/2010, iar sesizarea colegiilor de conducere ale curţilor de apel Braşov, Cluj, Craiova şi Galaţi priveşte interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 lit. c) din Legea nr. 119/2010, Înalta Curte, în raport cu dispoziţiile art. 329 şi 330⁵din Codul de procedură civilă, având în vedere jurisprudenţa neunitară prezentată în susţinerea sesizărilor adresate, urmeazăa se pronunţa numai cu privire la ipoteza legală prevăzută de art. 1 lit. c) din Legea nr. 119/2010, considerentele deciziei fiind valabile, pentru identitate de raţiune, şi în cazul celorlalte ipoteze reglementate în cuprinsul art. 1 din lege.

Dupăcum rezultă din jurisprudenţa care a stat la baza sesizărilor adresate Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în temeiul art. 329 din Codul de procedură civilă în soluţionarea litigiilor generate de contestaţiile formulate împotriva deciziilor de recalculare a pensiilor care intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 1 lit. c) din Legea nr. 119/2010, realizând o analiză de compatibilitate a normei juridice naţionale şi efectelor acesteia cu prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, unele instanţe au apreciat că există o încălcare a art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, exclusiv sau împreună cu art. 14 din Convenţie, în timp ce alte instanţe, chiar realizând analiza de convenţionalitate, au conchis în sensul că nu există o încălcare a blocului de convenţionalitate.

A. Controlul de constituţionalitate a Legii nr. 119/2010 şi efectele deciziilor Curţii Constituţionale

Înalta Curte constată că Legea nr. 119/2010 a făcut obiectul controlului a priori de constituţionalitate, exercitat în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie, Curtea Constituţională pronunţând deciziile nr. 871 din 25 iunie 2010 şi, respectiv, nr. 873 din 25 iunie 2010, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010.

În raport cu dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, precumşi faţă de jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 1 din 4 ianuarie 1995 a Plenului Curţii Constituţionale, publicatăîn Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 66 din 11 aprilie 1995), Înalta Curte are în vedere faptul că atât dispozitivul, cât şi considerentele deciziilor Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept, deopotrivă, în cazul deciziilor prin care se constată neconstituţionalitatea unor norme, dar şi în ipoteza celor prin care se resping obiecţii sau excepţii de neconstituţionalitate.

O lege care este contrară Constituţiei nu poate subzista în ordinea juridică internă. Potrivit doctrinei, autoritatea absolută a lucrului judecat în această materie înseamnă că decizia organului de control al constituţionalităţii produce efecte asupra legii înseşi, întrucât trăsătura tipică a controlului de constituţionalitate este aceea că este un control obiectiv, contenciosul constituţional fiind un contencios al normelor.

Având în vedere faptul că, prin deciziile sus-menţionate prin care Curtea Constituţională a soluţionat obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 119/2010, instanţa de contencios constituţional a realizat o verificare a dispoziţiilor respective atât din punctul de vedere al compatibilităţii cu Legea fundamentală (în raport cu criticile formulate), cât şi sub aspectul compatibilităţii cu Convenţia europeană a drepturilor omului, Înalta Curte, raportat la limitele sesizării Curţii Constituţionale, consideră că instanţa constituţională statuează asupra aptitudinii normei juridice de a respecta in abstracto dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, fără a putea stabili efectele acelei norme pentru fiecare individ sau subiect de drept în parte, atât timp cât acesta este atributul exclusiv al instanţelor judecătoreşti ce soluţionează litigii între destinatari precis determinaţi ai normei respective, instanţele fiind singurele în măsură să cuantifice in concreto efectele aplicării normei la situaţia de fapt a speţei.

Este de precizat că nimic nu se opune ca însăşi Curtea Constituţionalăsă participe la asigurarea eficienţei mecanismului convenţional (sens în care poate fi menţionată Cauza Dumitru Popescu împotriva României din 26 aprilie 2007, §§ 99-104), dar aceasta nu înseamnăcă odată ce a procedat astfel, instanţele sunt degrevate a evalua ele însele efectele concrete ale unei norme juridice (confirmate ca fiind constituţionale) asupra părţilor cauzelor pe care le soluţionează, părţi care invocă încălcări ale drepturilor lor fundamentale prevăzute şi garantate de Convenţia europeană a drepturilor omului.

Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că în sistemul de drept românesc nu există nicio prevedere legală expresă care săatribuie Curţii Constituţionale exclusivitatea unui control de convenţionalitate, după cum nimic nu validează punctul de vedere potrivit căruia, odată ce Curtea Constituţională a confirmat aptitudinea abstractă a unei legi de a fi compatibilă cu Convenţia, instanţele de drept comun nu ar mai fi îndreptăţite să analizeze nemijlocit convenţionalitatea acelei norme şi a efectelor ei concrete asupra părţilor cauzei din litigiul cu care sunt sesizate, în raport cu circumstanţele fiecărei speţe.

Din analiza jurisprudenţei anexate sesizărilor adresate Înaltei Curţi se constată că instanţele judecătoreşti, în mod cvasiunanim, au considerat că evaluarea de convenţionalitate este permisă în fiecare cauză în parte, chiar dacă, prin Decizia nr. 871 din 25 iunie 2010, Curtea Constituţională a constatat că Legea nr. 119/2010 nu are aptitudinea generală, abstractă, de a produce efecte contrare Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, din perspectiva art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 sau art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.

În consecinţă, faţă de cele anterior arătate, Înalta Curte reţine că deciziile şi considerentele deciziilor Curţii Constituţionale sunt obligatorii în ceea ce priveşte constatările conformităţii sau neconformităţii atât cu Constituţia, cât şi cu Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentaleşi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Însă,dacă instanţa de contencios constituţional a constatat convenţionalitatea unei legi sau norme, o atare constatare este una in abstracto (dat fiind caracterul de control obiectiv al legii exercitat de Curtea Constituţională), iar aceasta nu împiedică instanţele de drept comun să evalueze în concret, în fiecare cauză în parte, în raport cu circumstanţele fiecărei speţe, dacă aplicarea aceleiaşi norme nu antreneazăpentru reclamant consecinţe incompatibile cu Convenţia, protocoalele ei adiţionale sau jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În acelaşi sens, Înalta Curte are în vedere şi considerentele Deciziei nr. 1.344 din 9 decembrie 2008 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 866 din 22 decembrie 2008, prin care s-a reţinut: „De altfel, instanţelor judecătoreşti le revine sarcina de aplicare directă a legislaţiei comunitare, atunci când legislaţia naţională este în contradicţie cu aceasta.“

Deşi considerentele respective vizează preeminenţa dreptului comunitar, raţionamentul este aplicabil mutatis mutandis şi în materia drepturilor fundamentale ale omului, în considerarea dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Constituţie, care prevăd aplicarea prioritarăa reglementărilor internaţionale, în cazul în care existăneconcordanţe între acestea şi legile interne.

Având în vedere aceste circumstanţieri, constatările anterioare nu contravin nici jurisprudenţei recente a Înaltei Curţi de Casaţieşi Justiţie în materia recursurilor în interesul legii, în considerentele căreia s-a reţinut forţa obligatorie a deciziilor Curţii Constituţionale şi a considerentelor pe care acestea se sprijină (Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 19 mai 2011, şi Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 789 din 7 noiembrie 2011).

Ca atare, se impune constatarea că instanţele judecătoreşti, judecând în materia ce a generat practica neunitară sesizată prin recursurile în interesul legii, au făcut o corectă aplicare a legii, în condiţiile în care au realizat o analiză proprie a compatibilităţii efectelor recalculării pensiilor speciale în baza Legii nr. 119/2010 cu prevederile art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, exclusiv sau împreună cu art. 14 din Convenţie, raportat la situaţia de fapt a fiecărei cauze.

B. Raportul dintre statuările Deciziei nr. 871 din 25 iunie 2010 şi Deciziei nr. 873 din 25 iunie 2010 ale Curţii Constituţionale şi analiza efectuată de instanţe în fiecare cauză în parte

Astfel cum deja s-a reţinut, prin Decizia nr. 871 din 25 iunie 2010 Curtea Constituţională a statuat faptul că prevederile art. 1-5 şi 12 din Legea nr. 119/2010 sunt constituţionale, în raport cu dispoziţiile constituţionale ale art. 15 alin. (2) -neretroactivitatea legii, art. 16 - egalitatea în drepturi, art. 44- dreptul de proprietate privată, art. 47 alin. (1) - nivelul de trai şi dreptul la pensie, art. 53 - restrângerea exerciţiului unor drepturi, art. 135 alin. (2) lit. f) privind obligaţia statului de a asigura crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii, Curtea Constituţională a pronunţat şi Decizia nr. 873 din 25 iunie 2010 prin care s-a constatat constituţionalitatea dispoziţiilor art. 1 lit. a), b), d)-i) şi art. 2-12 din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor;

s-a analizat din nou legea criticată pe temeiul neretroactivităţii, dar şi în baza art. 20 din Constituţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (dreptul la respectarea „bunurilor“) şi art. 53 (restrângerea exerciţiului unor drepturi), critici care au fost înlăturate.

Totodată,a constatat că dispoziţiile art. 1 lit. c) din aceeaşi lege (la data formulării obiecţiei de neconstituţionalitate) sunt neconstituţionale, în raport cu prevederile art. 124 alin. (3) şi art. 132 alin. (1) din Constituţie (referitoare la statutul judecătorilor şi procurorilor).

a)Neretroactivitatea legii şi discriminarea

Având în vedere cele anterior stabilite cu privire la caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, precum şi al considerentelor acestora, în limitele controlului de constituţionalitate, Înalta Curte reţine că instanţele judecătoreşti nu erau în drept să facă aprecieri asupra unor critici de neconstituţionalitate, sub aspectul respectării principiului neretroactivităţii legii, formulate de părţile din litigiile deduse judecăţii şi care au fost soluţionate diferit.

Instanţele de drept comun ar fi fost îndrituite la o evaluare separată a chestiunii retroactivităţii legii numai în cazul în care aceastăanaliză se impunea în mod distinct, din perspectiva Convenţiei europene a drepturilor omului, altfel decât în contextul„ingerinţei“ în analiza de convenţionalitate în baza art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Însă,în jurisprudenţa Curţii Europene o problemă de retroactivitate a legii este ataşată, de regulă, unei plângeri ţinând de dreptul la un proces echitabil în temeiul art. 6 alin. (1) din Convenţie (ca de exemplu în Cauza Maggio ş.a. împotriva Italiei din 31 mai 2011), premisă care, în contestaţiile formulate împotriva deciziilor de recalculare a pensiilor speciale în baza Legii nr. 119/2010, nu era îndeplinită, întrucât în cursul judecării acestor plângeri nu a intervenit intempestiv un alt act normativ care să afecteze în mod decisiv soarta procesului; pe de altăparte, neretroactivitatea Legii nr. 119/2010 în raport cu legile prin care aceste pensii speciale au fost stabilite iniţial (conform statutelor profesionale ale categoriilor de persoane vizate) a fost deja constatată prin deciziile Curţii Constituţionale anterior menţionate, instanţa constituţională fiind unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată.

În mod similar, nici referitor la discriminare instanţele de drept comun nu puteau face reevaluări în temeiul art. 16 din Constituţie, iar perspectiva analizei în baza art. 14 coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ar fi presupus stabilirea premisei că standardul european este superior standardului constituţional, ceea ce nu poate fi reţinut, faţă de împrejurarea că, dintre categoriile de pensionari cu pensii speciale, doar magistraţii au fost exceptaţi în urma constatării neconstituţionalităţii prevederilor art. 1 lit. c) din Legea nr. 119/2010 (în forma supusă controlului exercitat de Curtea Constituţională pe calea obiecţiei de neconstituţionalitate), în raport cu art. 124 alin. (3) şi art. 132 alin. (1) din Constituţie, iar nu prin afirmarea şi asumarea ab initio a intenţiei legiuitorului de a excepta prin legea nouă această categorie de la măsura recalculării pensiei speciale.

În plus, în temeiul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (art. 14 coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional), numai o susţinere de tratament inegal, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă, între persoane aflate în cadrul aceleiaşi categorii de beneficiari de pensii speciale (cuprinse în cadrul unei scheme profesionale identice la momentul stabilirii pensiei de serviciu, deci aflate în situaţii analoage) ar fi fost una care ar fi permis instanţelor o analizăcare să nu se suprapună celei a Curţii Constituţionale.

b) Analiza de compatibilitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie

Aşadar, controlul obiectiv, in abstracto, realizat de Curtea Constituţionalăîn ceea ce priveşte compatibilitatea dintre Legea nr. 119/2010 şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu exclude posibilitatea instanţelor judecătoreşti de drept comun de a efectua o analiză nemijlocită, directă, de convenţionalitate raportată la situaţia particulară din fiecare speţă în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, ca obiect al încălcării reclamate în fiecare litigiu.

Din acest punct de vedere, instanţele judecătoreşti au evaluat această pretinsă încălcare a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, făcând o corectă aplicare a principiilor(în accepţiunea de reguli de drept) ce se desprind din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, situaţie în care se constată că practica neunitară a fost generată de aprecierea situaţiei de fapt şi determinarea raportului de proporţionalitate dintre mijloacele întrebuinţate şi scopul urmărit a fi realizat.

În ce priveşte existenţa unui „bun“ sau „interes patrimonial“,în sensul autonom al art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în mod unanim instanţele au constatat că aceasta se verifică în patrimoniul reclamanţilor care, înainte de adoptarea Legii nr. 119/2010 şi a recalculării pensiilor speciale pe care aplicarea acesteia a presupus-o, se puteau prevala de garanţiile oferite de art. 1 din Protocol nr. 1 adiţional la Convenţie.

Ca situaţie premisă comună în acest segment al pensiilor speciale, pensiile de serviciu au fost stabilite şi recunoscute de legiuitorul român pentru anumite categorii socioprofesionale, enumerate în art. 1 din Legea nr. 119/2010, acestea fiind compuse dintr-o parte contributivă (identică celei calculate în baza sistemului public de asigurări sociale de drept comun în reglementarea Legii nr. 19/2000, în prezent abrogată şi înlocuită cu Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice), ce se suportă din bugetul asigurărilor sociale de stat, şi o parte necontributivă,care se achita de la bugetul de stat.

Aşa cum s-a stabilit prin Decizia nr. 20 din 2 februarie 2000 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000, aceste pensii speciale au fost concepute de legiuitor nu cu titlu de privilegiu, ci au fost justificate în mod obiectiv şi constituiau o compensaţie parţialăa inconvenientelor ce au rezultat din rigoarea statutelor speciale cărora trebuie să li se supună fiecare dintre categoriile socioprofesionale avute în vedere de acestea: militari, poliţişti, funcţionari publici cu statut special, personal auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, personal diplomatic şi consular, funcţionari parlamentari, senatori şi deputaţi, personal aeronautic civil navigant profesionist din aviaţia civilă, personalul Curţii de Conturi.

Acelaşi legiuitor, în anul 2010, în scopul reformării sistemului de pensii, pentru reechilibrarea acestuia, în vederea eliminării inechităţilor din sistem şi având în vedere situaţia de crizăeconomică şi financiară cu care se confruntă statul (deci, atât bugetul de stat, cât şi bugetul asigurărilor sociale de stat), a prevăzut recalcularea pensiilor speciale, stabilind că acestea devin pensii în înţelesul Legii nr. 19/2000.

Aplicarea acestui act normativ (Legea nr. 119/2010) a avut ca efect imediat reducerea cuantumului sumelor aflate în plată cu titlu de pensii de serviciu, emiterea unor decizii de recalculare cuprinzând noul cuantum, plătibil în viitor, situaţie în care cei vizaţi au promovat cereri în justiţie prin care au solicitat anularea acestor decizii de recalculare şi menţinerea în plată a deciziilor în cuantumul anterior, pentru motivul încălcării dreptului lor de proprietate, astfel cum este ocrotit în sistemul Convenţiei europene a drepturilor omului prin art. 1 din Primul Protocol adiţional.

Ca atare, jurisdicţiile naţionale au analizat plângerile formulate în raport cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (sau art. 14 din Convenţie coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie).

În mod corect instanţele au constatat că pensiile de serviciu, stabilite în temeiul actelor normative speciale în baza cărora cei vizaţi le încasau, reprezintă un „interes patrimonial“ ce intră în sfera de protecţie a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, atât sub aspectul părţii contributive (partea achitată de la bugetul asigurărilor sociale de stat), câtşi sub aspectul părţii necontributive (care se suporta de la bugetul de stat). În acest sens, Înalta Curte are în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în Cauza Stecş.a. împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord din 12 aprilie 2006, Cauza Rasmussen împotriva Poloniei din 28 aprilie 2009 (§ 71), Cauza Kjartan Asmundsson împotriva Islandei din 12 octombrie 2004 (§ 39) etc.

Totodată,instanţele de judecată au apreciat unanim că, întrucât prin adoptarea şi aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 119/2010 pensiile speciale au devenit pensii în înţelesul Legii nr. 19/2000, iar titularii de pensii speciale au devenit titulari de pensii de asigurări sociale de stat, cu consecinţa diminuării cuantumului pensiei până la limita corespunzătoare unui beneficiu contributiv, statul suprimând achitarea părţii necontributive (suportată până atunci de la bugetul de stat), această lege reprezintă o „ingerinţă“ din perspectiva respectării dreptului de proprietate al reclamanţilor, în raport cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Sub acest aspect este avută în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în Cauza Rasmussen împotriva Poloniei din 28 aprilie 2009 (§ 71), Cauza Aizpurua Ortiz ş.a. împotriva Spaniei din 2 februarie 2010 (§ 48), Cauza Kjartan Asmundssen împotriva Islandei din 12 octombrie 2004 (§ 39 şi 40).

Pentru ca ingerinţa să nu conducă la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ea trebuie să fie legală, săurmărească un scop legitim şi să respecte un rezonabil raport de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit a fi realizat.

Din perspectiva acestor condiţii, Înalta Curte constată că în mod unanim instanţele au reţinut că ingerinţa este legală, întrucât este reglementată de Legea nr. 119/2010, şi urmăreşte un „scop legitim“, de utilitate publică, în deplină concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (de exemplu, Cauza Wieczorek împotriva Poloniei din 8 decembrie 2009, § 59), constând în necesitatea reformării sistemului de pensii, reechilibrarea sa, eliminarea inechităţilor existente în sistemşi, nu în ultimul rând, situaţia de criză economică şi financiară cu care se confruntă statul, deci atât bugetul de stat, cât şi cel de asigurări sociale.

Înalta Curte constată însă că analiza cerinţei privind existenţa„raportului rezonabil de proporţionalitate“ a fost sursa practicii neunitare ce a condus la iniţierea prezentului recurs în interesul legii, întrucât instanţele nu au aplicat testul justului echilibru în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze; pe de altă parte, nici „ingerinţa“ nu a fost analizatăîn toate cazurile din perspectiva „dreptului la respectarea bunurilor“ (regula generală şi, totodată, prima normă din art. 1 din Protocolul nr. 1), ci precum o încălcare de tipul „privării de proprietate“ (cea de-a doua normă din acelaşi text).

Astfel, prin recalcularea pensiilor speciale, cei vizaţi şi-au văzut limitat dreptul cu sume diferite care se încadrează procentual între 30% şi 80%, uneori chiar mai mult, ca efect al suprimării beneficiului ce reprezenta suplimentul acordat de la bugetul de stat (deci, cu partea necontributivă) care a variat de la o categorie profesională la alta, iar în cadrul aceleiaşi categorii, de la o persoană la alta, potrivit condiţiilor prevăzute de legea ce definea fiecare statut profesional în parte şi calificarea fiecărui beneficiar pentru obţinerea pensiei speciale; din analiza jurisprudenţei ataşate recursului în interesul legii se constată însă că instanţele judecătoreşti nu au stabilit în mod riguros, în concret, acest element ce reprezintă o circumstanţăimportantă în identificarea premiselor de analiză a raportului de proporţionalitate, fiind util a se observa proporţia reducerii beneficiului social în discuţie pentru reclamantul cauzei, iar nu indicarea unei marje generale a diminuării pensiilor speciale pentru toate categoriile de persoane vizate de Legea nr. 119/2010.

Or, instanţa europeană însăşi, în aplicarea acestui test de proporţionalitate, analizează situaţia reclamantului din fiecare cauză, determină anumite circumstanţe particulare în plângerile pe care le soluţionează, se raportează în mod necesar la situaţia de fapt pe care ea însăşi a reţinut-o în legătură cu respectiva plângere şi, numai pe baza acestui ansamblu de constatări, conchide asupra raportului de proporţionalitate, fărăa stabili vreodată o concluzie cu caracter general, chiar referitoare la o anumită categorie vizată de „ingerinţă“, în afara statutului de „victimă“ (dacă se au în vedere cauzele cu mai mulţi reclamanţi - de exemplu, Aizpurua Ortiz ş.a. împotriva Spaniei). Apoi, se reţine că raportul de proporţionalitate este compromis dacă acel reclamant suportă o sarcină individuală excesivă, exorbitantă,care excedează marjei de apreciere a statului în reglementarea aspectelor legate de politica sa socială (marjă care, în acest domeniu, este una extensivă); asemenea concluzii sunt stabilite, de exemplu, când reclamantul este lipsit total de respectivul beneficiu social ori când acestuia i-au fost suprimate integral mijloacele de subzistenţă.

În acelaşi timp, fără a fi limitative, în ansamblul circumstanţelor obiective de analiză, ar putea fi avute în vedere criterii precum indemnizaţia socială pentru pensionari (prevăzută de art. 7 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar) ori pensia medie lunară, dupăcum vor trebui identificate circumstanţele particulare ale cauzei.

Este esenţial a se constata că în privinţa fiecărui reclamant în parte a fost depăşit un anumit „prag de dificultate“ pentru ca instanţa europeană însăşi să constate o încălcare a drepturilor ocrotite de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (cum se reţine, de exemplu, în Decizia asupra admisibilităţii în Cauza Hasani împotriva Croaţiei).

Totodată,este necesar a se preciza că în analiza raportului de proporţionalitate instanţele trebuie să urmărească raţionamentul Curţii Europene a Drepturilor Omului în plângerile vizând încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie şi în care Curtea însăşi a analizat tipuri de „ingerinţe“ în dreptul la respectarea bunurilor prin măsuri legislative adoptate de stat în prestaţiile de asigurări sociale, iar nu să se recurgăla specia proximă (încălcări ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional, de tipul privării de proprietate) ori la alte cauze prin care au fost reclamate alte încălcări (chiar perspectiva analizării discriminării în legătură cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional având alţi parametri de evaluare).

Înalta Curte are în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza Hasani împotriva Croaţiei – decizie de admisibilitate din 30 septembrie 2010, Cauza Rasmussen împotriva Poloniei, Cauza Banfield împotriva Regatului Unit al Marii Britaniişi Irlandei de Nord din 18 octombrie 2005, Cauza Callejas împotriva Spaniei din 18 iunie 2002 - decizie asupra admisibilităţii, Cauza Maggio ş.a. împotriva Italiei din 31 mai 2011, Cauza Moskal împotriva Poloniei din 15 septembrie 2009, Cauza Kjartan Asmundsson împotriva Islandei) în cauze în care statele contractante au adoptat măsuri legislative prin care au suprimat sau au limitat, pentru viitor, plata unor pensii speciale sau a altor beneficii sociale aflate în plată.

În raport cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului reiese că stabilirea raportului de proporţionalitate nu este decât o chestiune de apreciere în fiecare cauză în parte, în funcţie de circumstanţele sale particulare.

Ca atare, pe calea recursului în interesul legii nu este posibil a se statua o concluzie general valabilă de natură a asigura unificarea practicii judiciare, având aptitudinea de a fi aplicată în fiecare cauză aflată pe rolul instanţelor, de vreme ce stabilirea raportului de proporţionalitate este rezultatul aprecierii materialului probator şi a circumstanţelor proprii fiecărei pricini sau a situaţiei de fapt reţinute, fiind aşadar exclusiv o chestiune de aplicare a legii (Convenţia şi jurisprudenţa Curţii Europene, în acest caz).

Pentru a fi legală o soluţie asupra unei sesizări (cum este cea cu recurs în interesul legii), ea trebuie în mod necesar să antreneze efecte legale şi în cazul admiterii şi în cel al respingerii.

Or, dacă s-ar admite ca posibilă soluţionarea printr-o concluzie cu caracter general asupra raportului de proporţionalitate în acest gen de cauze şi astfel s-ar stabili că justul echilibru este afectat sau compromis în toate situaţiile, efectul indirect ar fi similar celui al abrogării legii.

Simetric, dacă s-ar stabili, pe calea recursului în interesul legii, că raportul de proporţionalitate a fost unul rezonabil, just, ar însemna negarea dreptului de acces la instanţă (garantat de art. 6 alin. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale) pentru fiecare dintre persoanele ce se pretind afectate în mod individual prin adoptarea şi aplicarea Legii nr. 119/2010.

În concluzie, analiza în concret a acestui raport de proporţionalitate nu poate fi realizată pe calea recursului în interesul legii, întrucât ar excede obiectului acestuia şi competenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recursul în interesul legii nefiind un recurs naţional în convenţionalitate.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 330⁷cu referire la art. 329 din Codul de procedură civilă, aşa cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Respinge recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de colegiile de conducere ale curţilor de apel Braşov, Cluj, Craiova şi Galaţi privind aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 119/2010, raportat la art. 20 alin. (2) din Constituţie, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi art. 14 din Convenţie, referitoare la recalcularea pensiilor prevăzute de art. 1 din lege.

Obligatorie, potrivit art. 330⁷alin. 4 din Codul de procedură civilă.

Pronunţatăîn şedinţă publică, astăzi, 12 decembrie 2011.

VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

Rodica Aida Popa

Magistrat-asistent-şef,

Bogdan Georgescu