Povestea primilor români care au învins statul la CEDO
Duminică 4 iul 2010
Alexandru Pantea, la Curtea Europeană a Drepturilor Omului
„Adevărul“ vă prezintă cazurile cele mai relevante de procese intentate României, la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în urma cărora s-au luat decizii istorice.
La scurt timp după ce România a semnat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, o mână de oameni, nedreptăţiţi de Justiţia din ţară, a îndrăznit să-şi caute dreptatea la Strasbourg. În urma hotărârilor de condamnare date de Curte, România s-a reformat din mai multe puncte de vedere. Procurorii nu mai pot aresta preventiv, convorbirile telefonice pot fi interceptate doar cu voie de la judecător, iar dreptul de proprietate este în mai mare măsură respectat.
Pantea a revoluţionat arestarea preventivă
Consecinţa directă a hotărârii CEDO „Pantea contra România", dată la 3 iunie 2003, a fost schimbarea procedurii penale în cazul reţinerii şi arestărilor preventive. „Cazul meu este emblematic sub raportul consecinţelor, una dintre cele mai importante schimbări: arestarea este decisă de judecător, şi nu de procuror", îşi prezintă dosarul avocatul Alexandru Pantea (63 de ani).
Fost procuror comunist, Pantea a fost anchetat şi arestat în aprilie 1994, după o altercaţie, în urma căreia persoana agresată de avocat a primit îngrijiri medicale timp de 250 de zile.
Rele tratamente
Pantea a arătat CEDO că în timpul detenţiei a fost supus la rele tratamente, deşi se afla sub controlul gardienilor, a fost bătut de alţi deţinuţi şi băgat în celulă cu persoane condamnate. El s-a mai plâns de faptul că a fost ţinut în detenţie după ce i-a expirat mandatul de arestare şi că a ajuns în faţa unui judecător abia după patru luni de la arestare.
Curtea a concluzionat că "procurorul care a dispus măsura arestării preventive nu îndeplinea condiţiile de magistrat în sensul Convenţiei, deoarece subordonarea sa în rândul puterii executive nu garanta condiţia de independenţă". CEDO a decis ca statul român să-i plătească lui Pantea daune morale de 40.000 de euro şi cheltuieli de judecată de 6.000 de euro.
Judecătorii au mai constatat că statul român i-a încălcat mai multe drepturi privind nelegalitatea măsurii preventive, motivarea deciziei de arestare sau menţinerea în stare de detenţie, administrarea de probe în procesul penal şi rele tratamente. „După două săptămâni de la hotârâre, la 1 iulie 2003, Codul de Procedură Penală a fost modificat", ne-a declarat Pantea. După 15 ani de judecată, procesul care l-a adus pe Pantea în puşcărie se află în continuare în instanţe, fiind înregistrat la Curtea de Apel Bacău.
Un nou dosar
„Faptele de care am fost acuzat s-au prescris, dar eu nu vreau să fiu achitat din acest motiv, vreau să-mi dovedesc nevinovăţia", susţine Pantea. El a mai explicat că a făcut o altă plângere la CEDO, „Dosarul Pantea II", pentru durata prea lungă a procesului şi pentru că, în această perioadă, telefoanele i-ar fi fost ascultate de două ori de către procurori.(Liliana Năstase, Ionel Stoica)
Ioan Petra: violarea corespondenţei deţinuţilor
Deţinutul Ioan Petra (1941- 2007) a intentat în anul 1998 un proces împotriva României, reclamând că i-a fost încălcat dreptul la viaţă privată şi la corespondenţă. El era închis la Penitenciarul Aiud, unde executa o pedeapsă de 15 ani pentru omor. Petra a reclamat că scrisorile pe care le-a trimis din puscărie către familie, autorităţi din ţară sau chiar către CEDO erau controlate de gardieni şi ajungeau la destinaţie cu întârzieri foarte mari.
De asemenea, Ioan Petra arăta că o parte dintre răspunsurile primite de la oficialii de la Strasbourg nu i-au parvenit, iar cele care ajungeau la el erau deschise. La 23 septembrie 1998, CEDO a stabilit că deţinutului i-a fost violată corespondenţa. Statul român a fost condamnat la plata daunelor de 10.000 de franci francezi. Ioan Petra, care era închis din martie 1990, a fost eliberat condiţionat în anul 2000. El a fost rearestat în 2002, fiind acuzat că şi-a ucis soţia. La 28 august 2007, a murit la Spitalul Penitenciar Dej. Odată cu această condamnare, au început să se schimbe condiţiile din penitenciare.
Dreptul la proprietate, „decis" de Brumărescu
Dan Brumărescu (84 de ani), primul român care şi-a câştigat imobilul naţionalizat în urma unui proces intentat la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a deschis practic calea reuşitei în celelalte cazuri de nerestituire a imobilelor naţionalizate, aflate pe rolul CEDO.
În ianuarie 2001, CEDO a decis că statul român trebuie să-i restituie lui Brumărescu vila din cartierul bucureştean Cotroceni pe care o câştigase şi la instanţele interne şi să-i restituie în natură sau să-i dea 136.000 de dolari pentru unul dintre apartamentele imobilului care fusese vândut de stat, în 1974, chiriaşului care locuia acolo, Mircea Dan Mirescu. Dan Brumărescu nu şi-a recuperat nici în ziua de astăzi apartamentul cu pricina întrucât a refuzat varianta despăgubirii pecuniare şi a cerut restituirea în natură a întregului imobil.
Nici chiriaşul - Mircea Dan Mirescu - nu a eliberat apartamentul, el solicitându-i lui Brumărescu 350.000 de euro pentru a-i înapoia restul de casă. În 1950, casa părinţilor lui Dan Brumărescu a fost naţionalizată, fără să primească vreo compensaţie. În 1993, Brumărescu şi-a recâştigat casa în instanţă, judecătorii arătând că naţionalizarea ei a fost ilegală. În 1994, Brumărescu a reintrat în posesia casei.
Ulterior, în martie 1995, procurorul general al României a cerut anularea sentinţei din 1993 - după ce chiriaşul Mircea Dan Mirescu a solicitat un recurs în anulare - argumentând că imobilul a trecut în proprietatea statului printr-o lege şi că modul în care aceast act normativ a fost aplicat nu poate fi revizuit de instanţă, fiind un domeniu al puterii executive sau legislative. Asta după ce, la 2 februarie 1995, Curtea Supremă de Justiţie a hotărât schimbarea jurisprudenţei.
Astfel că, dacă până atunci recursurile în anulare ale chiriaşilor erau respinse, după această decizie a început să le dea câştig de cauză acestora, privându-i pe proprietari de dreptul de a-şi recupera casele confiscate de comunişti. (Liliana Năstase)
Dumitru Popescu: interceptările, de la procuror la judecător
Dumitru Popescu a făcut plângere la CEDO în 2001
Fostul administrator al societăţii de brokeraj aerian „Quick Aero Service", Dumitru Popescu (46 de ani), condamnat în dosarul „Ţigareta II", a reuşit să demonstreze magistraţilor CEDO că intercepările făcute de serviciile secrete, în cauza în care era condamnat, nu au fost legale.
La 22 iunie 2001, Popescu a sesizat Curtea şi a pretins că autorităţile din România i-au încălcat mai multe drepturi, fiind supus la rele tratamente de către angajaţi din ministerul de Interne, nu i-a fost respectată viaţa privată şi nu a avut parte de un proces echitabil. La 26 februarie 2001, când a făcut plângerea, fusese condamnat definitiv la 14 ani de închisoare pentru contrabandă şi asocierea de infracţiuni.
CEDO a arătat că drepturile lui Popescu au fost încălcate din cauza faptului că „Legea 51/1991 privind siguranţa naţională nu este conformă cu Convenţia Europeană", dar nu i-au acordat daune morale. Judecătorii au criticat lipsa de independenţă a procurorului, care autoriza interceptările, în absenţa unui control făcut de judecător.
Probe
Curtea a evidenţiat faptul că legislaţia nu obliga procurorul şi serviciile secrete să depună la dosarul de urmărire penală documentaţia care a stat la baza solicitării interceptărilor telefonice. Magistraţii au observat şi lipsa de independenţă a autorităţii care ar fi putut să ateste interceptările, deoarece aceasta era SRI, instituţia care se ocupa şi cu interceptarea comunicaţiilor. Popescu este închis la Penitenciarul Rahova. După această decizie, interceptările au fost interzise în lipsa unui mandat de la judecător.
Anghelescu: interzicerea torturii
Procesul pe care l-a deschis împotriva statului român a pornit de la o altercaţie cu oamenii legii, care a avut loc în primăvara anului 1996. Atunci, Anghelescu, aflat la volanul autoturismului său, a fost oprit de un echipaj de poliţie. Acesta a susţinut că fost lovit de doi poliţişti şi a obţinut pe numele lui un certificat medico-legal de cinci zile de îngrijiri medicale.
Pe de altă parte, procurorul a dispus pentru acesta luarea măsurii arestării preventive pentru 30 de zile, pentru ultraj şi refuzul de a se supune prelevării de probe biologice, dar Anghelescu a ieşit din arest după zece zile, pe cauţiune. Curtea de Apel Piteşti a decis, în 2001, achitarea sa. Gorjeanul s-a îndreptat apoi împotriva statului român şi a cerut daune la CEDO pentru condiţiile în care a fost deţinut. (Alin Ion)
Dalban şi dezincriminarea insultei şi calomniei
Decizia Dalban împotriva României, dată la 28 septembrie 1999, a deschis calea dezincrimării insultei şi calomniei. „În raport cu scopul legitim urmărit, condamnarea penală a domnului Ionel Dalban la o pedeapsă cu închisoarea a constituit o încălcare disproporţionată a dreptului la libertatea de exprimare a unui ziarist", concluzionau judecătorii CEDO. Ionel Dalban, ziarist şi director al revistei săptămânale locale „Cronica Romaşcană", a publicat în anii 1992 şi 1993 mai multe anchete privind fraudele comise de conducerea Intreprinderiii Agricole de Stat Român.
În urma unei plângeri penale, Judecătoria Roman l-a condamnat, la 24 iunie 1994, la trei luni de închisoare cu supendare, la plata unor daune morale de 300.000 de lei şi interzicerea execitării profesiei de jurnalist. Tribunalul Neamţ a menţinut, la 7 decembrie 1994, această decizie, cu opinia seprată a unui judecător, dar i-a permis practicarea meseriei de jurnalist. La 13 martie 1998, Ionel Dalban a decedat, dar soţia acestuia, Elena, a sesizat CEDO, la 27 aprilie 1998, susţinând că lui Ionel Dalban i-au fost încălcate drepturile la libertatea de exprimare şi la un proces echitabil. CEDO i-a dat dreptate şi a decis ca statul român să-i plătească Elenei Dalban daune morale de 20.000 de franci francezi.
„Curtea este conştientă de faptul că libertatea în domeniul presei scrise include, de asemenea, şi recurgerea la o anume doză de exagerare, chiar de provocare. În cauze asemănătoare celei de faţă marja de apreciere a autorităţilor naţionale se circumscrie interesului unei societăţi democratice de a permite presei să îşi joace rolul indispensabil de «câine de pază»", au motivat judecătorii CEDO. (Ionel Stoica)
Aurel Rotaru a învins SRI
Aurel Rotaru (foto) s-a judecat cu statul român la CEDO după ce a fost victima unei „regretabile erori" a SRI. Bărbatul a primit câştig de cauză din partea magistraţilor europeni, care au dispus, în anul 2000, să fie despăgubit cu 50.000 de franci francezi. Cazul a rămas şi acum unul de referinţă printre speţele găsite în manualele de justiţie.
Aurel Rotaru a fost condamnat, în 1948, la un an de închisoare pentru ultraj după ce a înaintat o scrisoare către Prefectura Vaslui, prin care dezaproba decizia acesteia de a nu-i publica două reviste.
În 1990, Rotaru a cerut despăgubiri pentru statutul de fost deţinut politic. Instanţa a făcut o cerere către SRI pentru a vedea dacă solicitantul are un trecut „curat". Solicitarea a fost respinsă în temeiul răspunsului SRI, în care se preciza că, pe când era student la Facultatea de Ştiinţe, în anul 1937, Rotaru a fost legionar.
Directorul SRI de la acea vreme, Radu Timofte, a arătat că la 15 februarie 1937, Rotaru, «în vârstă de aproximativ 16 ani, nu putea fi student la Facultatea de Ştiinţe din Iaşi, credem că ne aflăm în prezenţa unei regretabile erori". Ion Rotaru a decedat în anul 2001, după ce a fost bătut cu bestialitate de doi indivizi, în scop de jaf. (Ionuţ Benea)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu